1.Arcul de triumf

Arcul de triumf a fost inaltat in anul 1922 din lemn si stuc, in cinstea proclamarii Unirii, dupa izbinda armatelor romane in primul razboi mondial, arc ce va fi inlocuit cu unul de piatra, opera arhitectului Petre Antonescu, intre anii 1935-1936.
Fatada sudica este frumos impodobita cu doua medalioane in bronz, ce infatiseaza chipurile regelui Ferdinand si al reginei Maria, care le inlocuiesc pe cele originale, distruse de regimul comunist, dupa anii `80. In locul lor au fost aplicate doua mari flori de piatra, care au fost date jos, dupa 1989, iar chipurile regale si-au reluat locul.

Deasupra fiecarui medalion se afla cite o Victorie in relief, opere ale sculptorilor C. Baraski si M. Constantinescu. Pe fatada nordica, alte doua medalioane au sculptate chipurile Barbatia si Credinta. Barbatia infatiseaza un razboinic cu sabie, lucrare a lui I. Jalea, iar Credinta pe cea a unui tinar cu o cruce, autor C. Baraski. Victoriile de deasupra lor sint executate de sculptorii D. Onofrei si C. Medrea.

Pe pietrele de bolta ale Arcului de Triumf sint inscrise bataliilor razboiului (Marasesti, Oituz, samd), iar pe fatadele laterale sint inscrise proclamatiile regelui Ferdinand catre popor cind tara a intrat in razboi si cea de la Alba Iulia cu prilejul incoronarii.

2. Ateneul Roman

C. Esarcu, V.A Ureche si N. Kretulescu au infiintat in 1865 institutia Ateneul Roman cu scopul “inzestrarii poporului cu cunostinte folositoare”. Pentru a strange banii necesari pentru constructia cladirii s-a apelat la colecta publica avand motto-ul “Dati un leu pentru Ateneu”. In 1886 a inceput constructia dupa planurile arhitectului francez Albert Galleron si a fost inaugurata la 14 februarie 1888. Aici isi are sediul Filarmonica “G. Enescu” si tot aici au evoluat unii dintre cei mai de seama dirijori si solisti interpreti ai veacului XX: Erich Kleiber, Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, Herbert von Karajan, Dinu Lipatti, Arthur Rubinstein, Pablo Casals, Yehudi Menuhin.

3. Parcul Cismigiu

Pe locul actualului parc pe vremea lui Alexandru Ipsilanti se gasea o mare balta, numita balta lui Dura negutatorul. Numele actual l-a capatat de la mai marele peste cismele (cismigiu) care isi avea casa in apropiere. In 1847 sub indrumarea peisagistului vienez Carl F.W.Meyer au inceput lucrarile de amenajare, iar in anul 1854 a avut loc inaugurarea oficiala. Gradina impresioneaza si astazi prin aranjamentele florale, colectia deosebita de material dendrologic, aici gasindu-se unele exemplare declarate arbori ocrotiti. Cismigiul nu este niciodata pustiu, vara fiind cautat pentru racoare, vegetatie si lacul sau intesat cu barci si care iarna devine un patinoar natural.

4. Cercul Militar National

Cladirea Cercului Militar National a fost construita in anul 1912 dupa planurile arhitectilor D. Maimarolu, V. Stefanescu si E. Doneaud, fiind tributara stilului neoclasic francez. Are interioare somptuoase care au gazduit de-a lungul timpului baluri, reuniuni si, in zilele noastre, expozitii de pictura, sculptura lansari de carte, etc. Desi locul acesta are o istorie interesanta putina lume o cunoaste. Primul indiciu este fantana din fata Cercului Militar National care se numeste Sarindar, dupa numele bisericii ctitorita probabil de Matei Basarab, mult mai tarziu, pe la sfarsitul secolului XVIII-lea era vestita pentru icoana Fecioarei, facatoare de minuni. Reconstruita de mai multe ori, biserica a fost afectata grav de cutremurul de la 1838, ruinandu-se apoi incet, incet.

5. Curtea Veche

Este prima curte domească din Bucureşti, a devenit nefuncţională după incendiul din 1718, care a distrus întregul Bucureşti şi după cutremurul din 1738.

Întreaga curte domnească era formată dintr-un palat - Paltul Voievodal, o biserică - Biserica Buna Vestire, cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche, case cu saloane de recepţie, cancelariile domneşti, grajduri şi grădini. Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul curţii, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureştiului, curtea pare a fi construită de către Mircea cel Bătrân undeva la sfârşitul secolului al XIV-le şi începutul secolului a XV-lea.

După cele două calamităţi din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea şi clădirile aferente, a fost construită o nouă curte domenească, Curtea Nouă. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat şi un muzeu, Muzeul Curtea Veche.
Curtea domnească se întindea pe suprafaţa cuprinsă între străzile Halelor (fosta Carol), Şelari, Lipscani, Bărăţiei, Calea Moşilor.

De-a lungul timpului oraşul Bucureşti a suferit diverse modificări urbanistice, astfel că veche curtea domnească nu mai corespunde întru totul cu vechile descrieri. Conform vechilor descrieri, Curtea Veche era aşezată pe o colină destul de înaltă, înconjurată la sud de malul foarte înalt al Râului Dâmboviţa, iar în celelate puncte cardinale de ziduri puternice.

Accesul în curtea domnească era posibil prin două porţi opuse. Prima poartă, amplasată la intersecţia străzilor Smârdan cu Halelor (fosta Carol), a avut mai multe denumiri, Poarta de Sus, Turnul despre Nemţi, Clopotniţa Domnească, iar mult mai târziu după ce turnul de piatră s-a ruinat, Foişorul Roşu (probabil numele a fost luat de la culoarea în care a fost vopsit turnul). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care porneşte strada Moşilor.

Pe locul în care ulterior va fi construită curtea domnească, Mircea cel Bătrân construieşte o cetate, undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă şi era înconjurată de şanţ de apărare.
În secolul al XV-lea, Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, consolidează cetatea construită de Mircea cel Bătrân şi o ridică la rangul de reşedinţă domnească, alternativă celei de la Târgovişte.

Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, acesta a mutat scaunul domnesc la Bucureşti.


6. Palatul Parlamentului / Casa Poporului

Casa Poporului s-a construit pe fostul Dealul Spirii (numele unui renumit doctor din zona) dupa anii `80, cind a inceput “urbanizarea ” intregului cartier, la “indicatiile ctitorului de geniu”. Ridicata pe o colina artificiala ,Casa Poporului are o inaltime de 84m, (cuprinde 12 etaje) are o nota dominanta, impunatoare, iar cu suprafata sa de 330.000 de metri patrati, devine a doua cladire din lume dupa Pentagon. Aici a dorit Ceausescu sa fie resedinta presidentiei,a comitetului central al partidului comunist si al unor ministere. In forma de piramida fara virf (au fost probate citeva cupole, idee la care s-a renuntat) palatul cuprinde vaste holuri, coridoare lungi,nenumarate sali imense, iar cea mai mare se numeste Sala Unirii, cu o inaltime de 16 m si o suprafata de 2200 metrii patrati, aici aflandu-se cel mai mare candelabru din palat, cu o greutate de trei tone si 7000 de becuri.

Dictatorul n-a precupetit nimic, interioarele fiind de un lux iesit din comun: scari imense de marmura, tavane cu dantelarii de ornamente, mozaicuri in culori deosebite, usi bogat sculptate, siruri intregi de candelabre si lampi din cristal, covoare executate pe comenzi speciale, mobila pe masura acestor frumuseti si multe altele.

La Revolutie erau terminate numai citeva incaperi si exteriorul, dupa aceasta data au continuat lucrarile pina in 1997, cind devine Palatul Parlamentului.

In fata lui se deschide Piata Constitutiei (serveste ca loc de desfasurare pentru spectacole, defilari, sarbatoriri) din care porneste apoi bulevardul Unirii (fost Victoria Socialismului), pe care Ceausescu l-a dorit mai lat decit Champs Elysees. Intreaga artera este presarata cu fintini mai mari sau mai mici, bogat ornamentate in piatra si al caror nivel estetic a atras numeroase controverse.

7. Muzeul Satului

In primavara anului 1936 ia fiinta Muzeul Satului Romanesc, creatie colectiva a Scolii Sociologice Romane, infiintata si condusa de profesorul Dimitrie Gusti. Cel care s-a gindit prima oara la constituirea unei colectii de arta populara, a tipurilor de gospodarii taranesti si-a prezentarii lor in expozitii, a fost scriitorul Al. Odobescu cu mult timp in urma.
La deschiderea sa, muzeul cuprindea o suprafata de 5 ha si doar 30 de case taranesti, caracteristice diferitelor zone din tara. La amplasarea lor, au luat parte oameni de cultura, specialisti, 1100 de muncitori de diferite meserii si 130 de mesteri populari din satele locuintelor selectate. De-a lungul anilor, suprafata muzeului a crescut pina la circa 15 ha, iar numarul de constructii amplasate depaseste cifra de 300;din acestea peste 4 ha sint dotate cu tot necesarul unei gospodarii taranesti (ateliere, constructii anexe, biserici, etc).

In anul 1977 a capatat denumirea de Muzeul Satului si de Arta Populara prin contopirea cu Muzeul de Arta Populara. Dupa Revolutie, in luna martie a anului 1990, s-au divizat din nou, primul devenind Muzeul Satului, iar al doilea Muzeul Taranului Roman. Asezat pe o latura a parcului Herastrau in paralel cu soseaua Kiseleff, Muzeul Satului prin marimea sa, devine cel mai mare muzeu in aer liber din Europa, ce atrage prin frumusete numerosi turisti straini, dar si bucuresteni dornici de plimbare.

8. Opera

Desi in Romania manifestari ale genului liric dateaza inca din secolul XIX cladirea Operei Romane este o constructie relativ noua (1953) ridicata dupa planurile arhitectului Octav Doicescu. Are o capacitate de 2200 locuri, deasemenea gazduieste la ultimul etaj Muzeul Operei in care sunt expuse documente, fotografii, costume ilustrand dezvoltarea acestui gen artistic in Romania. In fata cladirii se afla statuia marelui muzician George Enescu, o sculptura in bronz de Ion Jalea.

9. Parcul Herastrau

Parcul Herastrau este cel mai mare parc al Bucurestiului. El este situat in partea de nord a orasului, pe amplasamentul delimitat de B-dul Prezan Constantin, B-dul Aviatorilor, Sos.Nordului, Str. Elena Vacarescu, Sos. Bucuresti-Ploiesti, Sos. Kiseleff, avand o suprafata de cca. 110 ha. Inainte de 1930 zona respectiva era o zona mlastinoasa care a fost asanata in perioada 1930-1935. Cu aceasta ocazie s-a pus si problema amenajarii intregii suprafete ramase libere tinand cont si de faptul ca in zona exista deja Arcul de Triumf.



10.Cladirea CEC

CEC-ul ca institutie a fost infiintat in anul 1864 printr-o lege initiata de catre Alexandru Ioan Cuza. In anul 1875 s-a inceput construirea unui sediu propriu. Pe locul in care se afla azi CEC-ul se gasea atunci biserica Sf. Ioan cel Mare care a fost demolata pentru a face loc primei constructii.
Actualul sediu a fost construit dupa planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Constructia a fost terminata in anul 1900 si de atunci CEC-ul a functionat in aceasta cladire fara a se face alte modificari notabile.


11. Gradina Zoologica

Gradina Zoologica a luat fiinta in 1955 sub forma unor “colturi zoologice” situate in principalele parcuri ale capitalei si padurea Baneasa. Intre anii 1955-1959, efectivele de animale s-au concentrat progresiv la Coltul zoologic Baneasa care s-a deschis la 1 mai 1959 si care a devenit, in 1962, Gradina Zoologica Bucuresti. Ea se intinde pe o suprafata de 5.85 ha si detine peste 100 de forme (specii si subspecii) cu un numar total de peste 800 exemplare apartinand atat faunei exotice cat si faunei indigene.


12.Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din Bucureşti, important obiectiv turistic şi monumet istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mirzaian sau Manuc Mirzaiam), s-a născut în 1769 la Rusciuk. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obţine demnităţile de dragoman şi bei. În 1808 este numit Bei al Moldovei.

În 1806, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti, şi este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii domneşti. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti, Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configuraţia sa iniţială nu se cunoaşte, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivniţe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării şi un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeţi. În curtea interioară exista o cafenea şi o mică grădină cu fântână arteziană. Între faţada dinspre Dâmboviţa şi râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmboviţa a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această faţadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moşia Hânceşti. Distanţa mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăşte să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârşitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toţi copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Ţara Românească şi era greu de administrat, aşa că epitropii moştenitorilor decid să arendeze toate proprietăţile. În decembrie 1827, toate averile din Ţara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu şi Nicolae Alexiu.

Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea şi reconstrucţia unei mari părţi a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moştenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluţie, şi timp de mai mulţi ani, până în 1841, are loc un şir de jalbe, de cereri, de ameninţări şi expertize ce au ca obiect reparaţiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparaţii erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată.

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-şi averea prin testament, împărţită egal celor trei copii. Aceştia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, şi avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864.

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investeşte în reparaţia clădirii şi îi schimbă numele în "Marele Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei şi pentru diferite evenimente mondene.

Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie oraganizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susţinut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulţime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, şi ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

13.Muzeul K. H. Zambaccian

In 1946, K. Zambaccian a donat statului casa si colectia sa de arta, in total 310 lucrari. O parte dintre ele au fost accesibile publicului inca din 1947, cind a fost inaugurat muzeul.
Colectia se distinge in special prin calitatea deosebita a lucrarilor de arta romaneasca. Acestea ofera o imagine sintetica a evolutiei artei romanesti, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea pana la mijlocul secolului urmator. In patrimoniul muzeului se afla picturi semnate de Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Stefan Luchian, Jean Al. Steriadi, Gheorghe Petrascu, Nicolae Tonitza, Nicolae Darascu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Alexandru Padina, Ion Tuculescu, precum si lucrari de sculptura ale unor mari maestri: Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Corneliu Medrea, Ion Jalea, Constantin Brancusi.

14. Muzeul George Enescu (Palatul Cantacuzino)
Clădirea în care se află muzeul a fost construită după planurile arhitectului I.D. Berindei în stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, poreclit "Nababul" pentru fabuloasa sa avere. După moartea "Nababului", cladirea a revenit fiului său Mihai care decedând în 1929, a lasat-o prin testament soţiei sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu.

Edificiul - cunoscut şi sub numele de "palatul Cantacuzino" - a găzduit în preajma celui de al doilea război mondial, preşedenţia Consiliului de Miniştri. În anul 1956, Palatul Cantacuzino a devenit Muzeul Memorial "George Enescu" dedicat marelui compozitor român. Muzeul expune documente şi obiecte personale ale muzicianului. Aici se află, alaturi de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome şi medalii ce i-au fost conferite, printre care şi cea a Legiunii Franceze de Onoare.

Edificiul - declarat monument de arhitectură - are patru nivele : un subsol înalt alcătuind soclul construcţiei, un parter cu ferestre în arc de cerc şi cu balustrade de piatră, un etaj cu ferestre drepte prevăzute cu balconaşe din fier forjat şi o mansardă cu lucarne bogat ornamentate. Faţada sa are ca element dominant intrarea, uşor decroşată, precedată de trepte ample, din marmură, străjuită de doi lei din piatră şi ocrotită de o copertină în formă de scoică.

Dintre spaţiile prevăzute în somptuosul interior al clădirii se remarcă sala centrală de la parter, cu picturi murale de N.Vermont şi G.D. Mirea şi coloane de marmură roz.

15.Palatul Cotroceni
În anul 1679 domnul Ştefan Cantacuzino a ridicat pe dealul Cotrocenilor o mănăstire.

În anul 1888 principele Carol I al României a construit în incinta mănăstirii un palat care să-i servească drept reşedinţă în Bucureşti. Planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic veneţian.

Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică în stil naţional romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra şi două foişoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foişor de la mânăstirea Hurez.

Palatul Cotroceni este parte a Muzeului national Cotroceni institutie specializata pentru prezentarea istoriei medievale si moderne a palatului, si a evolutiei si transformarilor lui de-a lungul timpului. Palatul Cotroceni, biserica si manastirea reflecta trei secole de istorie care intretes aspecte politice, militare, diplomatice, religioase si culturale, direct cu evolutia generala a societatii romanesti.

Astfel, de-a lungul celor trei secole, un lung sir de personalitati remarcabile au luat decizii si au condus Romania de aici, incepand cu fondatorul palatului, bogatul domn Serban Cantacuzino. Printre acestia amintim pe Constantin Brancoveanu, Nicolae si Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Constantin Gheorghe Hangerli, Alexandru Moruzi, Barbu Stirbei, Alexandru Ioan Cuza, Carol I of Hohenzollern-Sigmaringen, Ferdinand I.

Prin continutul sau, muzeul expune o bogata gama de valori apartinand artei noastre nationale, ca si arta decorativa romana si din lume. Spatiul Cantacuzinian pare a fi un spatiu potrivit pentru organizarea de prezentari de obiecte de arta veche care subliniaza exceptionala valoare a epocii respective. Printre obiectele remarcabile expuse sunt pietrele de mormand bogat sculptate, o expresie a admirabilei arte a cioplitorilor si decoratorilor, ca si incrustatiile care pun marturie vigorii arte si arhitecturii Cantacuziniene si Brancovenesti.

In prezent ansamblul Cotroceni dovedeste ca are un design arhitectural de o unitate compositionala si artistica clara. Nucleul constructiv este manastirea ridicata de Serban Cantacuzino la sfarsitul secolului 17, o exceptionala piesa a artei si arhitecturi medievale romanesti. Aceasta a suferit numeroase schimbari de-a lungul celor trei secole de existenta, unele fiind remarcabile prin design si proportii, unrlr fiind total neadecvate. Dar ele nu au afectat mult conceptia cladirii initiale, structura si expresia generala a volumelor fiind pastrata.

Arhitectura interioara a spatiilor dedicate muzeului, din cladirile care fac parte din ansamblul Cotroceni, este perceputa ca un conglomerat stilistic, la prima vedere conducand la o usoara confuzie, prin punerea laolalta sau suprapunerea de interventii de remodelare functionale si estetice. Pana in zilele noastre, cele mai specifice lucrari sunt cele de constructie initiala ale manastirii (sfarsitul secolului 17) si palatului regal (sfarsitul secolului 19 inceputul secolului 20), ca si cele recente, de restaurare si extindere a intregului ansamblu.

În anul 1977 preşedintele Nicolae Ceauşescu a transformat palatul în casă de oaspeţi, iar în 1985 a demolat biserica ridicată de Ştefan Cantacuzino.

16. Biblioteca Centrala Universitara
Clădirea a fost construită pe locul cumpărat de regele Carol I şi a fost proiectată de arhitectul francez Paul Gottereau. Construcţia clădirii a fost finalizată în 1893 iar în următorii doi ani aşezământul, numit Fundaţia Universitară Carol I, a fost dotat şi amenajat. Inaugurarea a fost făcută de regele Carol I la 14 martie 1895. În 1911, sub conducerea aceluiaşi arhitect, edificiul este extins şi este dat în folosinţă la 9 mai 1914.

Prin Decretul nr. 136, la 12 iulie 1948, Biblioteca Fundaţiei Universitare devine Biblioteca Centrală a Universităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti.
În timpul Revoluţiei din 1989, clădirea a fost incendiată şi s-a pierdut fondul bibliotecii alcătuit din cărţi rare. Au fost distruse peste 500.000 de volume, hărţi rare, aproape 3.700 de manuscrise care aparţineau unor persoane marcante ale culturii, printre care Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coşbuc, Blaga, Eliade.

Începând din aprilie 1990, sub egida UNESCO, a început reconstrucţia şi modernizarea bibliotecii.

Exteriorul clădirii a fost restaurat iar la 20 noiembrie 2001 s-a făcut redeschiderea oficială.

17.Casa scanteii
Casa Scânteii, concepută iniţial sub denumirea de Complexul Casa Scânteii, a fost ridicată în 5 ani (1952 - 1957) (între 1949 şi 1954, şef de proiect a fost Prof. univ. emerit ing. Panaite Mazilu), fiind destinată publicării presei de stat şi în special a ziarului Scânteia, "organ" al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Antena de pe această clădire a susţinut pentru o vreme, începând din 1956, emiţătorul Televiziunii Române.

După anul 1989, Casa Scânteii este cunoscută sub denumirea de Casa Presei Libere.Fostul Combinat Poligrafic "Casa Scânteii" s-a transformat şi el, după 1989, în Regia Autonomă a Imprimeriilor "Coresi".

Clădirea este un ansamblu format din patru laturi ce adăpostesc o curte interioară mare, plus încă două ansambluri sub formă de U, care sunt legate de corpul din faţă, ansambluri ce au rămas deschise pentru a se construi după aceea un teatru şi o casă a sindicatelor. Deoarece cheltuielile de construcţie au fost foarte mari, teatrul şi casa sindicatelor nu au mai fost ridicate.

Clădirea fost gândită să fie funcţională şi s-au realizat multe săli, dar şi spaţii de birouri.

Arhitectura a fost inspirată de clădirile înalte din Moscova – Universitatea, Leningraskaia Gastelniţa (Hotelul Leningrad). O altă clădire care a avut aceeaşi sursă de inspiraţie este Universitatea din Varşovia

18.Palatul Patriarhal (Palatul Camerei Deputatilor)
Palatul Camerei Deputaţilor (în prezent Palatul Patriarhal, cunoscut din perioada comunistă şi ca Palatul Marii Adunări Naţionale) este o construcţie din Bucureşti, sectorul 4, amplasată pe platoul din Dealul Patriarhiei. De-a lungul timpului edificiul a fost sediul instituţiei legislative a statului român: iniţial Adunarea Deputaţilor, ulterior sediul Marii Adunări Naţionale, după evenimentele din 1989 sediul Camerei Deputaţilor, până în anul 1997, an în care construcţia intră în proprietatea Patriarhiei Române.

Primele date despre dealul pe care va fi construit viitorul Palat al Camerei Deputaţilor sunt din jurul anului 1650. În acea perioadă Dealul Mitropoiei, ulterior Dealul Patriarhiei, era acoperit cu viile domnului şi viile călugărilor de la Mitropolie. Ideea de a avea în mijlocul mitropoliei sediul forului legislativ nu este pur întâmplătoare, acest aspect este rezultatul unor cutume ale vremurilor. Conform acestor cutume Mitropolitul era de drept preşedintele boierilor, singurii cetăţeni cu drept de vot, reuniţi în adunărea deputaţilor. Necesitatea de a avea sediul legislativului în dealul mitropoliei este şi rezultatul faptului că prin tradiţie Mitropolitul nu putea să-şi părăsească locuinţa sa. Prin urmare obieceiul de a organiza adunarea deputaţilor la mitropolie devine o acţiune firească, în acest sens o parte din chiliile călugărilor fiind transformate într-o construcţie care să permită reuniunile oficiale ale legislativului.

În anul 1881 are loc repararea şi reamenajarea vechii construcţii, obţinute din transformarea chiliilor şi este adăugat un amfiteatru, asemănător Palatului Deputaşilor Germani (Reichstag). Amfiteatrul creat era mare, cochet, spaţios şi avea două rânduri de loji şi o galerie. Deputaţii îşi desfăşurau şedinţele în sala de şedinţe, o sală cu scaune dispuse în semicerc, în partea din faţă a acestuia exista o tribună, iar în dreapta tribunei era amplasată banaca miniştrilor.

Clădirea era deschisă publicului pentru vizitare doar în afara orelor de şedinţă, în urma acordului obţinut de la unul din funcţionarii instituţiei. Cetăţenii români puteau lua parte la lucrările camerei doar dacă aveau semnătura unui deputat pe un tichet de intrare, cetăţenii străini având nevoie de semnătura ambasadei ţării sale.

În locul fostului Divan Domnesc, în anul 1907, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, este construit Palatul Camerei Deputaţilor, construcţie păstrată până în prezent.

Faţada construcţiei realizată în stil neo-claisc, cu o lungime de 80 de m, are un parter impouzant şi este dominată de centru acesteia, corpul intrării, decroşat având un peristil format din 6 coloane ionice, grupate câte două. Cupola clădirii, asemănătoare cu cea a Ateneului, aflată deasupra sălii de şedinţă, este prevăzută cu un lanternou, formând axa de compoziţie a construcţiei. Faţada principală a edificiului are de o parte şi de alta două volume de colţ, subordonate din punct de vedere arhitectural corpului central.

Faţada laterală, partea de nord-est, este simetrică, iar arhitectura ordonată îi conferă un statut impunător. Faţada este ornată cu pilaştrii pe două nivele, iar corpurile de colţ sunt decorate şi dominante.

Privită dinspre strada Natiunile Unite pot fi observate cele patru nivele ale edificiului. Primul nivel are forma unui subasment masiv şi este construit din piatră, al doilea nivel este puternic bosat, peste acesta fiind construit nivelul în care se intră prin faţada principală, dinspre biserica patriarhală.

19.Muzeul taranului roman
Muzeul Ţăranului Român este unul dintre cele mai diversificate muzee din familia europeană a Muzeelor de Arte şi Tradiţii Populare. Situat pe Şoseaua Kiseleff, lângă Piaţa Victoriei, Bucureşti, România, este patronat de Ministerul Culturii.

Muzeul Ţăranului Român este continuatorul Muzeului de etnografie, artă naţională, artă decorativă şi industrială înfiinţat la 1 octombrie 1906. Muzeul s-a mai numit Muzeul de Etnografie şi Artă Naţională, din 1912 Muzeul de Artă Naţională iar mai apoi Muzeul de Artă Populară al Republicii. În 1978, muzeul s-a unit cu Muzeul Satului sub denumirea de Muzeul Satului şi de Artă Populară.

Clădirea unde se află actualul muzeu a fost construită în perioada 1912-1941, după planurile arhitectului N. Ghica-Budeşti.
Muzeul a devenit cunoscut pentru colecţiile sale formate din 100.000 de obiecte. De la fondarea sa de către Horia Bernea pe 5 februarie 1990, funcţionează într-o clădire în stil neo-românesc, declarată monument istoric. Muzeografia sa specifică i-a adus în mai 1996 Premiul Muzeul European al Anului acordat de Forumul Muzeului European. Clădirea, ilustrare a stilului neoromânesc inspirat din tradiţia brâncovenească, dispusă în forma incintelor de tip monastic, a fost finalizată în anul 1941, luînd înfăţişarea actualului monument de arhitectură care este sediul Muzeului Ţăranului Român. Zidăria aparentă din cărămidă roşie, arcadele şi elementele traforate, foişorul amintind de clopotniţele vechilor mănăstiri, conferă clădirii somptuozitatea unui adevărat palat al artei.

Muzeul deţine colecţii de ceramică, port popular, ţesături pentru interior, lemn, mobile, feronerie, scoarţe. În curtea muzeului dinspre bulevardul Ion Mihalache a fost montată o biserică din lemn, monument istoric din secolul al XVIII-lea, strămutată aici în anul 1992.